Enciclopedia meseriilor inexistente sau “Ce meserie ţi-ai alege dacă ai fi mic?”

În viaţa fiecăruia dintre noi a existat un moment în care a trebuit să răspundem la întrebarea: “Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Uneori, copil fiind, răspunsul la această întrebare este greu de dat, pentru că nu ştii dacă vrei să devii inginer ca tata, profesor ca mama, chimist ca unchiul, architect ca mătuşa, crescător de animale ca bunicul ori, pur şi simplu, îţi doreşti să ai o meserie pe care nimeni din familia ta nu a avut-o încă.

 

 

Unii dintre copiii cărora le-am adresat şi eu la rândul meu această întrebare mi-au dat răspunsuri atât de neaşteptate, încât mi-am dat seama că noi, oamenii mari, le adresăm această întrebare nu ca să aflăm cu adevărat răspunsul lor, ci ca să ne convingem că cei mici au o idee clară despre viitorul lor (idee care, de cele mai mult ori, vrem să coincidă cu a noastră). Aşa că, la un moment dat, i-am lăsat pe copii să răspundă la întrebarea mea exact cum doreau, apoi a apărut ideea unei teme de creaţie la finalul căreia am strâns suficient material pentru a publica (în tiraj mic) Enciclopedia meseriilor inexistente. Numărul meseriilor cuprinse în această enciclopedie creşte continuu, iar mie, de fiecare dată când propun această temă de creaţie, îmi este foarte greu să mă hotărăsc ce m-aş fi făcut “când am fost mică”.

Aşadar, ideea acestei activităţi a venit, oarecum, dinspre copii, am modelat-o şi am amplificat-o de la un an la altul şi, de ceva vreme, nu-i mai întreb pe copii “Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, ci “Care este meseria inventată de tine?”

Cum facem?

Mai întâi: vorbim despre meserii. Despre ce sunt părinţii noştri, bunicii, vecinii şi cunoscuţii. Alcătuim astfel un inventar de meserii “existente”, cunoscute şi uneori râvnite, le întoarcem pe toate părţile şi fiecare îşi exprimă părerea.

Mai apoi: îi întreb pe copii “Cum ar fi dacă am putea inventa meserii? Cum ar fi dacă nu e nevoie să ne alegem o meserie dintre cele care există, ci am putea, când vom fi mari, să devenim exact ceea ce ne dorim? Care ar fi meseria la care ei visează, dar nu există încă?”.

Acesta este un moment de BUM! când şuvoiul ideilor care dau naştere meseriilor inexistente începe să curgă.

La final: umplem pagina ori tabla de pe perete cu multe-multe denumiri de meserii despre care nimeni nu a auzit (încâ), dar care nu lasă indiferent pe nimeni.

Activitatea nu se termină aici, ba chiar am putea spune că abia acum începe, fiindcă fiecare meserie în parte este dezvoltată şi detaliată, i se descriu caracteristicile şi se specifică ce studii sunt necesare pentru a o dobândi, timpul de pregătire, condiţiile de lucru, uniforma, instrumentele de lucru şi multe altele.

La încheierea fiecărei activităţi cu această temă, inevitabil apare întrebarea: Oare ce ne impidică pe noi, oamenii mari, să-i lăsăm pe ei, oamenii mici, să devină ce vor?

 

Iată mai jos câteva fragmente din descrierea unor meserii inexistente până în momentul în care cei mici le-au creat:

 

“Culegător de vise

Un culegător de vise, culege visele frumoase ale oamenilor și le arhiveaza în biblioteca universală a viselor. Visele sunt depozitate în borcane magice.

 

Pentru a deveni culegător de vise trebuie să urmezi școala de visetologie. Studiile durează 2 ani. La această școală se studiază următoarele materii: interpretarea viselor, arhivarea viselor, metode de culegere a viselor.

Un culegător de vise are nevoie de o plasă magică de prins vise și de borcane magice pentru depozitare. El lucrează 2 ore noaptea, când oamenii visează, și două ore ziua. Deoarece unii oameni câteodată au vise urâte, culegătorul de vise îi ajută să împrumute vise frumoase din bibliotecă. Pentru a le fi mai ușor oamenilor, borcanele au etichete cu denumirea viselor. Atunci oamenii vor avea doar vise frumoase și culegătorul de vise îi poate ajuta pe oamenii care doresc să își amintească ce au visat, pentru a le putea povesti și altora.

Mai mult, culegătorul de vise poate, la el în cabinet, dimineața, să le explice oamenilor semnificația viselor.

Culegătorul de vise este o meserie care ajută oamenii să fie mai fericiți.” (Luca, clasa a III a)

“ Vindecător de tristeţe

Meseria de „vindecător de tristețe” este o meserie destul de grea: persoana cu această meserie trebuie să se trezească foarte devreme pentru a urmări ce oameni au nevoie mai mare de el și pentru a se gândi ce lucruri bune a facut acel om pentru a-l putea vindeca. După ce își stabilește programul, vindecătorul de tristețe se duce la omul trist. Cu un aparat de micșorare se face atât de mic, încât intra prin urechea acestuia. Acolo spune ce și-a amintit dimineața şi, cu un burete galben, șterge lucrurile rele care aduc tristețea omului.

De exemplu: Vlad a călcat o pisică pe coadă și acum e foarte trist. Vindecătorul de tristețe îi amintește că a făcut asta din greșeală și că el a ajutat multe alte pisicuțe și animale și în acest timp îi șterge tristețea. Dar trebuie să aibă foarte mare grijă să nu șteargă din greșeală alte amintiri sau cunoștințe ale omului.

Nu oricine poate fi “vindecător de tristețe”. Pentru a putea face aceasta meserie trebuie să studiezi mult, la facultatea de “creiericină”. Profesorii sunt foarte puțini, doar acei oameni cu veselie înnăscută. Este foarte greu să intri la această facultate. Trebuie să fii vesel, imposibil de întristat, hazliul hazliilor dar și atent la faptele și vorbele oamenilor. Studiile dureaza 2ooo de quatraseckhi (se citeste “cuatraseci”).

 

Trebuie să ai o uniformă de culoare “veselie“, un burete galben și aparatul de micșorare. Programul de lucru este cât te țin puterile, pentru că tristețea atacă oamenii și îi rănește foarte usor. Dar, ai grijă! Dacă “vindecătorul de tristețe” este trist nu poate să vindece, pentru că uniforma lui s-ar face neagră și l-ar face pe om să plângă cu lacrimi de balenă și l-ar expulza împreună cu lacrimile scurse și omul ar deveni și mai trist decât era înainte.

Fiți veseli și poate intrați la această facultate!” (Andu, clasa a III a)

“Arhitect de bucurii

 

Arhitectura aceasta nu este greu de urmat, deoarece te vei simţi bine în timp ce o vei învăţa. Cel ce alege această migăloasă meserie are de desenat cu ajutorul unor creioane speciale din cărbune de nor de bucurii. Creionul, cu ajutorul arhitectului, va revărsa bucurii de diferite forme care, la final, vor fi numai ale sufletului tău. Aceste bucurii sunt de diverse soiuri, precum bucuriile clare, neclare, întortocheate, drepte, răsucite, si multe alte bucurii.

 

Studiile necesare pentru a deveni arhitect de bucurii se pot face la facultatea de pe cel mai mare nor, din care nu a căzut vreodată ploaia. Studiile constau în învăţarea felurilor de exprimare a bucuriei, tonurilor acesteia şi, desigur, a tipurilor de bucurii. Programul de lucru este de la a doua bătaie a  ceasului fermecat din oraşul Floare, până la prima bătaie a gongului de smarald din centrul oraşului. În această meserie, grija şi atenţia sunt cele mai importante detalii. Dar trebuie să ai un suflet fericit. Echipamentul necesar este de a avea mereu o geantă plină cu creioane ce revarsă bucurii de nori şi uniformă cu cravată roşie, bluză albă şi fustiţă neagră. Lunar, ca salariu, primeşti un săculeţ cu bucurii.

Vă recomand să încercaţi meseria!” (Bianca D, clasa a III a)

“Profesor de matematică pentru stele

 

Meseria creată de mine se numește profesor de matematică pentru stele. Persoana care are această meserie trebuie să învețe să numere, să calculeze etc., bineînțeles în limba stelelor. Pentru a putea avea această meserie, trebuie să înveți limba stelelor, după aceea să înveți matematica stelelor, iar la sfârșit să înveți să explici tot ceea ce ai învățat. Studiile durează, de obicei, 2-3 luni stelare (depinde de cât de repede înveți). Materiile studiate sunt: româna, adică limba stelelor, caligrafia lor, scrierea cuvintelor, matemetica (mai ales), după cum se numește și meseria. Uniforma acestui profesor special de stele este alcatuită dintr-un costum de astronaut galben și strălucitor, pentru ca elevii stele să-și recunoască profesorul, o pereche de papuci săritori, pentru că atunci când se plimbă printre rănduri să poată merge mai repede, iar la sfârșit o pereche specială de ochelari pentru matematică, care te ajuta să rezolvi mai repede o problemă de matematică.

Programul de lucru al acestui profesor de matematică pentru stele depinde de responsabilul cu aprinsul stelelor deoarece, când aprinde stelele, de fapt el le trezește. Noi știm că stelele se aprind noaptea și se sting dimineața. Deci, în concluzie, el trebuie să lucreze cam de la ora 10:00 până la ora 6:00. Dacă vrei să ai această meserie trebuie să știi să ții sub control si cele mai năzdravane stele, ceea ce este destul de greu. Pe lângă această treabă, grea mai este și matematica stelelor deoarece ele au mai multe operații decât oamenii. Mie îmi place această meserie și sper că și vouă vă place.” Bianca P, clasa a III a

“Dentist de copaci

 

Să fii dentistul copacilor este o meserie interesantă și uneori dificilă. Eu am ales această meserie pentru că îmi plac lucurile interesante și dificile. Îmi amintesc acele momente de teamă când mergeam la dentista mea, Diana, care era mereu înțelegătoare, mama mă încuraja și îmi spunea că sunt curajoasă, ca să pot trece peste acele momente dificile. Am aflat de la Copacul Ideilor, care spune doar adevărul, că această meserie este una dintre cele mai studiate și interesante din lume pentru că oameni sunt curioși și vor să ajute natura. Prietenii mei din Lumea Albastră mi-au spus în vis, că această meserie ar fi potrivită pentru mine. I-am ascultat pe prietenii mei din Lumea Albastră și sper că ei vor avea dreptate.

Dacă vrei să fii dentist de copaci, trebuie să ai mare grijă ca toată ziua niciun copil să nu rupă crengile sau frunzele copacilor. Când un copil rupe cinci crengi sau cinci frunze, dentistul trebuie să ia poțiunea colț de argint din Lumea Rosie și să pună doar o picătură pe fiecare frunză și pe fiecare creangă. Acestea se vor regenerea pentru că poțiunea are un scop benefic pentru crengile și frunzele afectate. Ca să ai această meserie, trebuie să înveți și să termini facultatea de stomatologie specială pentru plante și mai trebuie să știi foarte bine modelele frunzelor și din ce copaci provin.

Mai sunt necesare și alte cunostinte despre: anatomia frunzelor, poziția geografică a copacilor și orientarea frunzelor. Dentistul nostru trebuie să cunoască foarte bine părțile componente ale frunzelor și să fie atent în orice moment pentru că dacă va pune poțiunea greșită la o frunză de stejar, din această cauză tot copacul se va usca, iar noi vom avea mai puțin oxigen. De aceea, dacă noi taiem un copac trebuie să plantăm cel puțin doi copaci, ca și atunci când ne cad dinții de lapte, trebuie să avem mai mai multă grijă de ceilalți dinți. Dentistul copacilor are nevoie de uniformă specială care trebuie să fie din aluminiu, pentru că atunci când o picătură de poțiune cade poate afecta pielea. Atunci când vrea să pună poțiune pe cinci frunze trebuie să acopere copacul cu o pânză specială pentru protecție.

Acesta trebuie să lucreze ziua întreagă iar pentru a doua zi este necesar să pună un scut peste copacii care au fost tratați care ține copacii protejați, astfel copiii nu pot rupe crengile sau frunzele.

Dentistul copacilor are un program destul de linistit, astfel: dimineața mănâncă micul dejun, se spală pe dinți la casuța piticilor, apoi începe să controleze și supravegheze copacii, la prânz el se odihnește două ore, în acest timp copacii sunt protejați de acel scut. Dupa ce se trezește începe să inspecteze și să verifice din nou copacii. Seara el mănâncă o banană și o portocală, se spală pe dinți și pregătește materialele pentru a doua zi ca să ajute copacii și astfel pădurea să fie sănătoasă.”

(Alexandra, clasa a III a)

“Profesor de lei

Meseria aleasă de mine este aceea de ,,profesor de lei’’. Desigur, lei ca animale. Profesorul, Leopardul Roșbi, învață leii să scrie și să citească în clasa ,,Pui de leu’’ ce e formată din lei cu vârsta între 4-6 ani. În a doua clasă, ,,Leu priceput’’, leii  sunt educați de profesorul ,,Leopardul Cavina’’  care îi învață să se lupte, să vâneze, să fie primii la mâncare, să facă lei din carton și să atragă prada în altă parte. Clasa ,,Leul priceput’’ e formată din lei cu vârsta  cuprinsă între 7-9 ani. Clasa a treia se numește ,,Leu atent’’ și e formată din lei cu vârsta între 10-13 ani. Clasa Leu atent învață cu ,,Ghepardul Rapidus’’ să atragă prada într-o parte, să fie prinsă de ceilalți, să ragă, să-și arate colții și să NU fie vânați. În clasa a patra cunoscută sub numele ,,Leu adolescent în sus’’ învață cu ,,Leul Colț Tăiat’’  deoarece acestuia  într-o luptă pe viață și pe moarte  un alt leu i-a tăiat colțul. În această clasă, la vârsta de 14-23 de ani, leii învață să se lupte cu crocodilii, să se bată pentru leoaice și să se sacrifice. Profesorul trebuie să aibă grijă cum, ce învață și dacă învață leii.

Profesorii au nevoie de un costum cu cravată roșie, pantofi negri și dacă doresc o pălărie deoarece școala este în Regatul lui Colț Tăiat. Elevii nu au uniformă, ei putând veni îmbrăcați cu orice haine.” (Răzvan Ghimiş, clasa a III )

“Doctorul Cosmosului

 

Doctorul cosmosului se ocupă cu vindecarea şi cercetarea planetelor : dacă ceva nu e în regulă cu o planetă, de exemplu:

o planetă face insolaţie

o planetă are viroză

sau diferite alte afecţiuni planetare  acest doctor intervine.

El trebuie să urmeze Institutul de Medicină Planetară şi trebuie să studieze chimia şi biologia planetelor timp de 7 ani. Are nevoie de un echipament cu cască pentru a putea respira când merge în Univers. Acest doctor trebuie să ştie şi să conducă un jetski cosmonautic, cu care se deplasează la fiecare planetă.

Programul lui de lucru  este nonstop, deoarece el este încărcat permanent cu energia solară, astfel nu oboseşte niciodată. Doctorul cosmosului se sfătuieşte cu responsabilul cu aprinsul stelelor, soarelui şi al lunii şi cu arheologul de nori. Deseori, Marte face insolaţie J, planetei Pluto îi este cam frig J,Venus are cam multe coşuri J şi Saturn cam ameţeşte cu atâtea cercuri în jurul luiJ, deci e nevoie de doctorul cosmosului pentru multe planete.” (Iulia Tunaru, clasa a III a)

Articol scris de Raluca

BLAZONUL MEU

Ai auzit vreodată cuvântul „heraldică”? Ştii ce înseamnă? Dacă nu, iată câteva indicii:

-         are legătură cu emblemele

-         cu cavalerii

-         cu istoria

-         cu casele regale

……………

Acum, probabil, ţi-ai făcut o idee, iar pentru ca informaţia ta să fie completă, iată definiţia din dicţionar:

Heraldica = Disciplină auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul stemelor statelor, cu blazoanele caselor domnitoare, familiilor nobiliare, orașelor.

Şi fiindcă tot veni vorba, emblema e cam acelaşi lucru cu stema şi cu blazonul şi reprezintă un ansamblu de simboluri (desene) care sunt reprezentative pentru o ţară, un oraş, o comunitate sau o familie.

Simbolurile care alcătuiesc un blazon reprezintă imagini ale unor animale, plante, flori, forme de relief sau obiecte care spun ceva despre ţara, oraşul sau familia respectivă.

Propunerea mea este ca şi tu să creezi un astfel de blazon, dar nu pentru o ţară, un oraş ori o familie, ci un blazon al tău. O emblemă care să te reprezinte şi să spună ceva despre tine.

Aşadar, de ce ai nevoie:

-         o coală de hârtie A4 (sau carton)

-         creioane colorate şi carioci

Cum îţi vei realiza blazonul:

-         Desenează un pătrat cu laturile de aproximativ 10  cm

-         În partea de jos a pătratului adaugă un triunghi cu vârful în jos sau rotunjește marginea.

-         Împarte pătratul în 4 cadrane

-         Desenează în fiecare cadran câte un singur element, după cum urmează:

·        animalul preferat

·        copacul sau floarea preferată

·        peisajul sau forma de relief care te reprezintă/ fructul preferat

·        jucăria preferată

După ce ai terminat de desenat şi de colorat blazonul personal, poţi alege o zicătoare, o lozincă sau un proverb care să te reprezinte.

Pretexte de poveste- figurinele origami

          Așa cum se știe, poveștile sunt peste tot. Oriunde ai întoarce privirea, o poveste așteaptă să fie revelată: de unde vine furnica? încotro se grabește vrăbiuța? de ce își cară mereu melcul casa în spinare? de ce cad frunzele din copac? ce au pățit norii de s-au pus pe plâns? Orice eveniment, cât de mic, din jurul nostru poate stârni o poveste (asta dacă suntem suficient de curioși, de dispuși să vedem dincolo de banalitate și gata să abandonăm rutina.). 

           Dar nu doar micile și neînsemnatele evenimente ale realității pot genera povești. La fel ni se poate întâmpla cu orice obiect ce ne iese în cale: un nasture, o piatră, o carte, o jucărie. Orice poate deveni pretext pentru o poveste, căci fantezia și imaginația noastră atât așteaptă: un pretext. Odată stârnită, imaginația se dezlănțuie și, după mecanisme necunoscute, iscă, amestecă, asociază și combină imagini care, ordonate într-un anume fel, duc la crearea unei povești. Așa se face că, fără a învăța cum, copiii pot scrie povești pur și simplu. Și, deși toată lumea știe CE este o poveste, nimeni, niciodată, nu știe CUM va arăta povestea la final. Or tocmai acest hazard al alcătuirii ei, existența în orice moment a infinitelor posibilități, puterea de a duce povestea unde cu gândul nici nu gândești la început, face din actul de creație o mare plăcere. 

         De multe ori, ca pretext pentru  povești am ales figurine origami, pe care copiii au învățat să le realizeze singuri. Două animale de hârtie urma să provoace imaginația fiecărui copil, pentru ca în final să ne dăm seama cât de diferiți suntem, cât de diferite sunt lucrurile pe care le creăm și cât de frumoase.

          Pentru că grupa de copii cu care am lucrat era de clasa I, am ales varianta poveștilor sub formă de bandă desenată, astfel încât nu doar textul, ci și deseneul, a contribuit la constuirea poveștii.

              La fel de mult le-a plăcut copiilor să creeze animalele de hârtie, să deseneze și să scrie. Adunate la un loc, poveștile lor ar alcătui unele dintre cele mai frumoase cărți de povești.


Raluca


       

Destinație de poveste: TĂRÂMUL DULCIURILOR

Pentru a scrie o poveste, ai întotdeauna nevoie de inspirație. De fapt, inspirația nu este nimic altceva decât o sămânță de poveste care caută pe cineva să o hrănească și să o ajute să crească mare. Semințele acestea de povești sunt pretutindeni, iar cine e cu adevărat atent se poate simți  ... inspirat din te miri ce! 

În cazul poveștii de mai jos scrisă de Irina, inspirația (deci sămânța de poveste) a pornit de la 2 cuvinte: explorator și timp. 

                 Tărâmul Dulciurilor

A fost odată un explorator extrem de pasionat de noi şi noi descoperiri. Îi făcea o deosebită plăcere să găsească locuri noi, care nu apăreau pe nicio hartă, să scrie articole de specialitate în revistele şi maualele de geografie, să facă tot felul de studii. De exemplu, el a descoperit că în cactuşi există lichid, că melcii mănâncă frunze, că harta României e în formă de peşte, că unele ciuperci pot fi otrăvitoare, că furnicile sapă labirinturi subterane. De asemenea a publicat multe encicolpedii, cărţi de fizică şi de geografie, hărţi, broşuri şi cărţi. Vă întrebaţi cum arată exploratorul nostru, nu-i aşa ? Ei bine, am să vi-l descriu cât voi putea de bine : nu e nici mare, nici mic, n-are părul nici blond, nici şaten, nici întins, nici cârlionţat, ochii lui nu sunt nici mici, dar nici mari, gura lui nu e nici cât un sâmbure de cireaşă, nici cât o banană, hainele nu-i stau nici bine, dar nici rău, cizmuliţele lui nu sunt nici albe, nici negre, nici curate, dar nici foarte murdare. Aşa arată el !

Acest vestit explorator, trăia pe strada Albinelor de mare, într-o casă extrem de spaţioasă, alaturi de tatăl, bunica şi mama sa. Avea o casă plină ochi de enciclopedii, cărţi de aventuri, cărti cu cei mai renumiţi exploratori şi tot ce e mai potrivit pentru explorări : ciocane necesare în caz de blocare într-o peşteră, frânghii groase pentru a escalada cei mai înalţi munţi din lume, lanterne pentru a vedea pe întuneric ca pe lumină şi hărţi pentru a nu se rătăci. Dat fiind că îi plăcea la nebunie explorarea, avea în loc de geam - o bibliotecă, în loc de uşă – frânghii una peste alta, în ordine alfabetică, în loc de pat o carte mare şi în loc de tablouri - hărţi. Deşi a explorat numeroase zone ale planetei, exploratorul avea o mare nemulţumire: nu reuşise să ajungă în Ţara Dulciurilor! Această nereuşită era trecută în jurnalul lui la capitoul „Eşecuri”.  Nici în urma celui mai mare efort depus de el vreodată, exploratorul nostru nu a reuşit să găsească acest ţinut care îl atrăgea din copilărie.

De cand era de-o schioapă, ca să adoarmă, bunica lui îi povestea în fiecare seară de renumita Ţară a Dulciurilor. Îl punea cu capul în poala ei şi cu o voce blândă începea aşa:

„...A fost odată un omuleţ de turtă dulce, care trăia în Ţara Dulciurilor.”

 În mintea de copil a exploratorului nostru, Ţara Dulciurilor era mai adevărată decât luna de pe cer şi mai frumoasă decât Paradisul: avea cascade de sirop de arţar, munţi uriaşi din îngheţată, păduri de ciocolată, căsuţe acoperite de frişcă, coşuleţe cu bomboane pe toate drumurile, copaci din jeleu şi iepuraşi de marţipan. De când a auzit pentru prima dată despre acest ţinut şi-a propus, ca atunci când va fi mare, să îl găsească şi nu a renunţat să viseze că într-o bună zi o va face.

Timpul a trecut, iar personajul acestei poveşti a crescut şi a devenit explorator. Plin de nerăbdare, a pornit în căutarea minunatei lumi dulci. Nu a spus, însă, nimănui despre visul său pentru că îi era teamă ca ceilalţi să nu râdă de el. Adică, un explorator adevărat să creadă că există în realitate Ţara Duciurilor? Era imposibil!

A pornit explorarea chiar în casa lui. A căutat în imensa  carte de geografie pentru a o repera. Dar ce credeţi voi ? Nu a gasit nimic! Aşa că a hotărât să plece la drum şi să se orienteze singur.

Prima şi prima oară a plecat spre Bucureşti şi, pentru a afla o informatie, a întrebat fiecare persoana întâlnită pe drum : de la vânzătorul de ziare până la poliţiştii din trafic. Nimeni nu putut să-i dea vreo informaţie despre această ciudăţenie. Toată lumea zicea că este doar o aiureală. Dar voi îl cunoaşteţi deja destul de bine pe acest explorator şi ştiţi: nu s-a dat bătut. A dormit peste noapte pe câmp în sacul său de dormit şi a doua zi a pornit spre alte locuri.

După ce a văzut că nu-i chip să găsească tărâmul mult visat în cele patru părţi, exploratorul s-a gândit că, poate, el nu se găseşte, aşa cum se aştepta, în cele patru zări. Aşa că şi-a pornit căutarea într-un Târg de Dulciuri. Dar n-a găsit nici acolo ceea ce căuta, ci doar foarte multă lume şi o mare gălăgie. Apoi s-a gândit să încerce într-o fabrică de ciocolată. Acolo a găsit, spre dezamăgirea lui, doar maşinării şi aparate metalice, nimic ce să-i amintească de bomboane şi acadele.

 Fiindu-i tare somn şi foame, a hotărât să se întoarcă acasă şi să considere Tarâmul Dulciurilor o fantasmă din copilărie. În drum spre strada Albinelor de mare, ochii îi fuseseră atraşi de vitrina unei cofetării. Un curcubeu de culori în nenumărate forme l-au atras ca un magnet. A deschis uşa cofetăriei şi pe loc l-a izbit mirosul îmbătător de vanilie, scorţişoară şi cacao. Cum credeţi că arăta această cofetărie ? Exact ca în poveştile bunicii: bucăţile de prăjituri erau ca nişte căsuţe colorate risipite pe rafturile vitrinei, torturile erau nişte adevăraţi munţi de cacao şi glazură albă, pe vârful lor fiind risipiţi bolovani de bomboane. Fructele confiate şi cele scufundate în gelatine roşiatice umpleau coşuleţele de aluat. Florile din fondante şi iepuraşii de marţipan răsăreau în toate colţurile rafturilor de sticlă...

-          Cu ce vă pot servi? întrebă vânzătoarea.

-          O felie de tiramisu, vă rog, spuse exploratorul îmbătat de arome şi culori.

 A mancat felia de tiramisu, apoi încă una şi încă una, apoi s-a hotărât să ia şi la pachet câteva.

 Când a ieşit din cofetărie, s-a uitat la numele acesteia ca să ştie unde să revină. Care credeţi că era numele acestei minunate cofetării ? Era chiar „Tărâmul Dulciurilor”! Aşa s-a convins exploratorul nostru că locul acela minunat la care visa din copilărie nu era doar în mintea lui, ci exista cu adevărat. Ei, şi ce veselie a mai fost după aceea în sufletul lui! Şi cum a ajuns acasă a şi şters din jurnal capitolul „Eşecuri”

Sfarsit

Irina G- clasa a III a

O mică magie: transformă o poveste în poezie

Cu siguranță, orice mare poet a fost cândva un mic poet, iar lucrul cu cuvintele trebuie că a început pentru fiecare de undeva, dintr-o chemare interioară, dintr-o provocare sau dintr-o joacă. Și chiar dacă nu toată lumea își dorește să devină poet, pentru că doar câțiva au scris în destinul lor această menire, cel puțin a încerca să potrivești cuvintele în versuri, să găsești rime și să transmiți ceva prin intermediul lor, poate fi un exercițiu util și plăcut. 

Ca să ușurăm puțin sarcina de lucru/joacă, am ales să plecăm de la povești cunoscute și să le transpunem în versuri. Astfel, partea de conținut a fost îndeplinită, iar nouă nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să ne ocupăm de formă (asta după ce ne-am lămurit ce sunt rimele, de câte feluri sunt ele și cum se organizează textul unei poezii). 

Poveste de la care am plecat a fost Punguța cu doi bani, iar mai jos sunt două exemple de versificări de-ale copiilor, așa cum s-au priceput ei la primul contact cu rimele.

                      PUNGUŢA CU DOI BANI

                                                       Transpunere în versuri de M. Babău

Găina, babei îi făcea

Ouă multe, câte dorea,

Dar baba nu se-ncumeta

Moşului vreun ou să-i dea.

“Bate-ţi şi tu cocoşul să-ţi facă ouă!”

Îi zicea ea.

Moşul

Şi-a bătut cocoşul,

Care repede-a plecat

Să-i aducă avuţie mare, ca unui împărat.

Agitat, nevoie mare,

Cocoşul pe drum a alergat

Şi-a găsit în a sa cale

O punguţă cu doi bani.

Un boier, trecând pe-acolo,

Vizitiului i-a spus

Să-nfrâneze iar caleaşca

Pe cocoş să-l i ape sus.

Vizitiul a făcut ce i s-a spus

Şi punguţa cocoşului i-a smuls.

“Cucurigu! Boieri mari!

Daţi punguţa cu doi bani!”

Striga-n urma lor cocoşul

Alergând ca un nazdrăvan.

Vizitiul l-a aruncat

Într-o fântână din sat,

Dar cocoşul supărat

Fântâna a secat

Toată apa îngiţind

Şi afară din puţ sărind.

Vizitiul, înfuriat,

În cuptor l-a încuiat.

Dar cocoşul ne-fricat

Toată apa a vărsat.

Din cuptor ieşind afară

Strigă după boier iară:

“ Cucurigu! Boieri mari!

Daţi punguţa cu doi bani!”

Vizitiul, şi mai enervat,

În grajd pe loc l-a aruncat.

Dar cocoşul a ieşit

Şi vitele le-a înghiţit.

Vizitiul, scos din minţi,

În visterie l-a închis.

Cocoşul bogăţiile a înghiţit

Şi ţanţoş afară a ieşit.

Vizitiul a cedat

Şi cocoşului punga i-a dat,

Care degrabă a plecat

Mulţumit c-a triumfat.

Bogăţiile toate afară le-a dat

În curtea moşului cum a intrat.

Acum baba moşului îi cerea

Bogăţii şi ei să-i dea,

Dar moşneagul îi zicea

“Bate-ţi şi tu găina!”

Găina de acasă a plecat

Căci de bătăi s-a săturat.

Cum mergea aşa agale

A găsit o mărgică-n cale.

Cu mărgica înghiţită

S-a dus la babă grăbită.

Baba tare s-a bucurat

Că găina o mărgică a ouat

Apoi drept răsplată,

Viaţa găinii a fost curmată.

Deci moşul în belşug se desfată,

Iar peste gard baba trăieşte supărată.

           

                       PUNGUŢA CU DOI BANI

                

                                        Transpunere în versuri de  A. Militaru

Au fost odată

Ca niciodată

Un moşneag şi o băbuţă

Care aveau un cocoş şi o găinuşă.

Găina multe ouă făcea,

Dar baba moşului niciunul nu-i dădea.

De zgârcită ce era

Doar ea le mânca.

- Pune-ţi pofta-n cui!

I-a zis baba moşului.

- Nici găina mea nu oua

Până n-am pus bâta pe spinarea sa!

Atunci, bezmeticul moşneag,

Şi-a bătut cocoşul cu un toiag.

 -Du-te de la casa mea

Că degeaba-mi strici mâncarea!

Cocoşul a plecat pe drum hai-hui

Şi-a  găsit în drumul lui

O punguţă cu doi bani

Pentru moşul cu mulţi ani.

Punguţa în cioc el a luat

Şi spre casă a plecat.

Pe drum el a întâlnit

O trăsură cu un boier smintit

Ce pe vizitiu l-a pus să ia

Punguţa ce în cioc cocoşul o avea.

Cocoşul, supărat nevoie mare,

Urmări trăsura, strigând foarte tare:

„Cucurigu, boieri mari!

Daţi punguţa cu doi bani!”

Din nou vizitiul a coborât

Şi pe cocoş l-a azvârlit

În fântână să se înece

Ca boierul în linişte să plece.

Cocoşul toată apa a înghiţit

Şi pe urmă a fugit

După trăsura boierului

Care avea punguţa lui.

Ajungând la conac,

Boierul s-a enervat

Şi pe loc a ordonat:

- Aruncaţi cocoşul în foc!

M-am săturat de aşa un joc!

În cuptor, cocoşul a vărsat

Toată apa ce din fântână a luat,

Apoi la fereastra boierului s-a dus

Şi să strige iar s-a pus:

“Cucurigu, boieri mari,

Daţi punguţa cu doi bani!” 

- Vizitiule, ştii ce să faci?

Aruncă cocoşul în grajdul cu vaci!

Poate-l calcă vreun bou înfuriat

Şi vom scăpa de el imediat!

A zis boierul pe dată

Văzând că de cocoş nu mai scapă.

Însă, deşi erau multe animale,

Cocoşul le-nghiţi şi se făcu mai mare!

Boierul era la culme de enervat

Că de cocoş nu a scăpat.

Aşa că în beciul cu bănet l-a aruncat

Crezând că pe veci de el a scăpat.

Dar cocoşul, lăcomit,

Toţi banii a îngiţit

Şi-anceput a cânta:

“Dă-mi, boiere, punga mea!”

Boierul, obosit şi mâniat,

Cocoşului punga înapoi i-a dat.

Fericit,

Cocoşul spre casa moşului a pornit

Cu găini, raţe, cireadă,

Să-i facă în ciudă la babă.

Baba, rea cum era,

A-nceput să-şi bată găina,

Care-n lume a plecat

Şi-o mărgică i-a ouat.