miercuri, 29 august 2018

Destinație de poveste: TĂRÂMUL DULCIURILOR


Pentru a scrie o poveste, ai întotdeauna nevoie de inspirație. De fapt, inspirația nu este nimic altceva decât o sămânță de poveste care caută pe cineva să o hrănească și să o ajute să crească mare. Semințele acestea de povești sunt pretutindeni, iar cine e cu adevărat atent se poate simți  ... inspirat din te miri ce! 

În cazul poveștii de mai jos scrisă de Irina, inspirația (deci sămânța de poveste) a pornit de la 2 cuvinte: explorator și timp. 


                 Tărâmul Dulciurilor


A fost odată un explorator extrem de pasionat de noi şi noi descoperiri. Îi făcea o deosebită plăcere să găsească locuri noi, care nu apăreau pe nicio hartă, să scrie articole de specialitate în revistele şi maualele de geografie, să facă tot felul de studii. De exemplu, el a descoperit că în cactuşi există lichid, că melcii mănâncă frunze, că harta României e în formă de peşte, că unele ciuperci pot fi otrăvitoare, că furnicile sapă labirinturi subterane. De asemenea a publicat multe encicolpedii, cărţi de fizică şi de geografie, hărţi, broşuri şi cărţi. Vă întrebaţi cum arată exploratorul nostru, nu-i aşa ? Ei bine, am să vi-l descriu cât voi putea de bine : nu e nici mare, nici mic, n-are părul nici blond, nici şaten, nici întins, nici cârlionţat, ochii lui nu sunt nici mici, dar nici mari, gura lui nu e nici cât un sâmbure de cireaşă, nici cât o banană, hainele nu-i stau nici bine, dar nici rău, cizmuliţele lui nu sunt nici albe, nici negre, nici curate, dar nici foarte murdare. Aşa arată el !
Acest vestit explorator, trăia pe strada Albinelor de mare, într-o casă extrem de spaţioasă, alaturi de tatăl, bunica şi mama sa. Avea o casă plină ochi de enciclopedii, cărţi de aventuri, cărti cu cei mai renumiţi exploratori şi tot ce e mai potrivit pentru explorări : ciocane necesare în caz de blocare într-o peşteră, frânghii groase pentru a escalada cei mai înalţi munţi din lume, lanterne pentru a vedea pe întuneric ca pe lumină şi hărţi pentru a nu se rătăci. Dat fiind că îi plăcea la nebunie explorarea, avea în loc de geam - o bibliotecă, în loc de uşă – frânghii una peste alta, în ordine alfabetică, în loc de pat o carte mare şi în loc de tablouri - hărţi. Deşi a explorat numeroase zone ale planetei, exploratorul avea o mare nemulţumire: nu reuşise să ajungă în Ţara Dulciurilor! Această nereuşită era trecută în jurnalul lui la capitoul „Eşecuri”.  Nici în urma celui mai mare efort depus de el vreodată, exploratorul nostru nu a reuşit să găsească acest ţinut care îl atrăgea din copilărie.
De cand era de-o schioapă, ca să adoarmă, bunica lui îi povestea în fiecare seară de renumita Ţară a Dulciurilor. Îl punea cu capul în poala ei şi cu o voce blândă începea aşa:
„...A fost odată un omuleţ de turtă dulce, care trăia în Ţara Dulciurilor.”


 În mintea de copil a exploratorului nostru, Ţara Dulciurilor era mai adevărată decât luna de pe cer şi mai frumoasă decât Paradisul: avea cascade de sirop de arţar, munţi uriaşi din îngheţată, păduri de ciocolată, căsuţe acoperite de frişcă, coşuleţe cu bomboane pe toate drumurile, copaci din jeleu şi iepuraşi de marţipan. De când a auzit pentru prima dată despre acest ţinut şi-a propus, ca atunci când va fi mare, să îl găsească şi nu a renunţat să viseze că într-o bună zi o va face.
Timpul a trecut, iar personajul acestei poveşti a crescut şi a devenit explorator. Plin de nerăbdare, a pornit în căutarea minunatei lumi dulci. Nu a spus, însă, nimănui despre visul său pentru că îi era teamă ca ceilalţi să nu râdă de el. Adică, un explorator adevărat să creadă că există în realitate Ţara Duciurilor? Era imposibil!
A pornit explorarea chiar în casa lui. A căutat în imensa  carte de geografie pentru a o repera. Dar ce credeţi voi ? Nu a gasit nimic! Aşa că a hotărât să plece la drum şi să se orienteze singur.
Prima şi prima oară a plecat spre Bucureşti şi, pentru a afla o informatie, a întrebat fiecare persoana întâlnită pe drum : de la vânzătorul de ziare până la poliţiştii din trafic. Nimeni nu putut să-i dea vreo informaţie despre această ciudăţenie. Toată lumea zicea că este doar o aiureală. Dar voi îl cunoaşteţi deja destul de bine pe acest explorator şi ştiţi: nu s-a dat bătut. A dormit peste noapte pe câmp în sacul său de dormit şi a doua zi a pornit spre alte locuri.
După ce a văzut că nu-i chip să găsească tărâmul mult visat în cele patru părţi, exploratorul s-a gândit că, poate, el nu se găseşte, aşa cum se aştepta, în cele patru zări. Aşa că şi-a pornit căutarea într-un Târg de Dulciuri. Dar n-a găsit nici acolo ceea ce căuta, ci doar foarte multă lume şi o mare gălăgie. Apoi s-a gândit să încerce într-o fabrică de ciocolată. Acolo a găsit, spre dezamăgirea lui, doar maşinării şi aparate metalice, nimic ce să-i amintească de bomboane şi acadele.
 Fiindu-i tare somn şi foame, a hotărât să se întoarcă acasă şi să considere Tarâmul Dulciurilor o fantasmă din copilărie. În drum spre strada Albinelor de mare, ochii îi fuseseră atraşi de vitrina unei cofetării. Un curcubeu de culori în nenumărate forme l-au atras ca un magnet. A deschis uşa cofetăriei şi pe loc l-a izbit mirosul îmbătător de vanilie, scorţişoară şi cacao. Cum credeţi că arăta această cofetărie ? Exact ca în poveştile bunicii: bucăţile de prăjituri erau ca nişte căsuţe colorate risipite pe rafturile vitrinei, torturile erau nişte adevăraţi munţi de cacao şi glazură albă, pe vârful lor fiind risipiţi bolovani de bomboane. Fructele confiate şi cele scufundate în gelatine roşiatice umpleau coşuleţele de aluat. Florile din fondante şi iepuraşii de marţipan răsăreau în toate colţurile rafturilor de sticlă...



-          Cu ce vă pot servi? întrebă vânzătoarea.
-          O felie de tiramisu, vă rog, spuse exploratorul îmbătat de arome şi culori.
 A mancat felia de tiramisu, apoi încă una şi încă una, apoi s-a hotărât să ia şi la pachet câteva.
 Când a ieşit din cofetărie, s-a uitat la numele acesteia ca să ştie unde să revină. Care credeţi că era numele acestei minunate cofetării ? Era chiar „Tărâmul Dulciurilor”! Aşa s-a convins exploratorul nostru că locul acela minunat la care visa din copilărie nu era doar în mintea lui, ci exista cu adevărat. Ei, şi ce veselie a mai fost după aceea în sufletul lui! Şi cum a ajuns acasă a şi şters din jurnal capitolul „Eşecuri”
Sfarsit

Irina G- clasa a III a

joi, 16 august 2018

O mică magie: transformă o poveste în poezie



Cu siguranță, orice mare poet a fost cândva un mic poet, iar lucrul cu cuvintele trebuie că a început pentru fiecare de undeva, dintr-o chemare interioară, dintr-o provocare sau dintr-o joacă. Și chiar dacă nu toată lumea își dorește să devină poet, pentru că doar câțiva au scris în destinul lor această menire, cel puțin a încerca să potrivești cuvintele în versuri, să găsești rime și să transmiți ceva prin intermediul lor, poate fi un exercițiu util și plăcut. 
Ca să ușurăm puțin sarcina de lucru/joacă, am ales să plecăm de la povești cunoscute și să le transpunem în versuri. Astfel, partea de conținut a fost îndeplinită, iar nouă nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să ne ocupăm de formă (asta după ce ne-am lămurit ce sunt rimele, de câte feluri sunt ele și cum se organizează textul unei poezii). 
Poveste de la care am plecat a fost Punguța cu doi bani, iar mai jos sunt două exemple de versificări de-ale copiilor, așa cum s-au priceput ei la primul contact cu rimele.

                      PUNGUŢA CU DOI BANI

                                                       Transpunere în versuri de M. Babău


Găina, babei îi făcea
Ouă multe, câte dorea,
Dar baba nu se-ncumeta
Moşului vreun ou să-i dea.
“Bate-ţi şi tu cocoşul să-ţi facă ouă!”
Îi zicea ea.
Moşul
Şi-a bătut cocoşul,
Care repede-a plecat
Să-i aducă avuţie mare, ca unui împărat.
Agitat, nevoie mare,
Cocoşul pe drum a alergat
Şi-a găsit în a sa cale
O punguţă cu doi bani.
Un boier, trecând pe-acolo,
Vizitiului i-a spus
Să-nfrâneze iar caleaşca
Pe cocoş să-l i ape sus.
Vizitiul a făcut ce i s-a spus
Şi punguţa cocoşului i-a smuls.
Cucurigu! Boieri mari!
Daţi punguţa cu doi bani!
Striga-n urma lor cocoşul
Alergând ca un nazdrăvan.
Vizitiul l-a aruncat
Într-o fântână din sat,
Dar cocoşul supărat
Fântâna a secat
Toată apa îngiţind
Şi afară din puţ sărind.
Vizitiul, înfuriat,
În cuptor l-a încuiat.
Dar cocoşul ne-fricat
Toată apa a vărsat.
Din cuptor ieşind afară
Strigă după boier iară:
Cucurigu! Boieri mari!
Daţi punguţa cu doi bani!
Vizitiul, şi mai enervat,
În grajd pe loc l-a aruncat.
Dar cocoşul a ieşit
Şi vitele le-a înghiţit.
Vizitiul, scos din minţi,
În visterie l-a închis.
Cocoşul bogăţiile a înghiţit
Şi ţanţoş afară a ieşit.
Vizitiul a cedat
Şi cocoşului punga i-a dat,
Care degrabă a plecat
Mulţumit c-a triumfat.
Bogăţiile toate afară le-a dat
În curtea moşului cum a intrat.
Acum baba moşului îi cerea
Bogăţii şi ei să-i dea,
Dar moşneagul îi zicea
“Bate-ţi şi tu găina!
Găina de acasă a plecat
Căci de bătăi s-a săturat.
Cum mergea aşa agale
A găsit o mărgică-n cale.
Cu mărgica înghiţită
S-a dus la babă grăbită.
Baba tare s-a bucurat
Că găina o mărgică a ouat
Apoi drept răsplată,
Viaţa găinii a fost curmată.
Deci moşul în belşug se desfată,
Iar peste gard baba trăieşte supărată.

           



                       PUNGUŢA CU DOI BANI

                
                                        Transpunere în versuri de  A. Militaru


Au fost odată
Ca niciodată
Un moşneag şi o băbuţă
Care aveau un cocoş şi o găinuşă.
Găina multe ouă făcea,
Dar baba moşului niciunul nu-i dădea.
De zgârcită ce era
Doar ea le mânca.
- Pune-ţi pofta-n cui!
I-a zis baba moşului.
- Nici găina mea nu oua
Până n-am pus bâta pe spinarea sa!
Atunci, bezmeticul moşneag,
Şi-a bătut cocoşul cu un toiag.
 -Du-te de la casa mea
Că degeaba-mi strici mâncarea!
Cocoşul a plecat pe drum hai-hui
Şi-a  găsit în drumul lui
O punguţă cu doi bani
Pentru moşul cu mulţi ani.
Punguţa în cioc el a luat
Şi spre casă a plecat.
Pe drum el a întâlnit
O trăsură cu un boier smintit
Ce pe vizitiu l-a pus să ia
Punguţa ce în cioc cocoşul o avea.
Cocoşul, supărat nevoie mare,
Urmări trăsura, strigând foarte tare:
„Cucurigu, boieri mari!
Daţi punguţa cu doi bani!
Din nou vizitiul a coborât
Şi pe cocoş l-a azvârlit
În fântână să se înece
Ca boierul în linişte să plece.
Cocoşul toată apa a înghiţit
Şi pe urmă a fugit
După trăsura boierului
Care avea punguţa lui.
Ajungând la conac,
Boierul s-a enervat
Şi pe loc a ordonat:
- Aruncaţi cocoşul în foc!
M-am săturat de aşa un joc!
În cuptor, cocoşul a vărsat
Toată apa ce din fântână a luat,
Apoi la fereastra boierului s-a dus
Şi să strige iar s-a pus:
Cucurigu, boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani! 
- Vizitiule, ştii ce să faci?
Aruncă cocoşul în grajdul cu vaci!
Poate-l calcă vreun bou înfuriat
Şi vom scăpa de el imediat!
A zis boierul pe dată
Văzând că de cocoş nu mai scapă.
Însă, deşi erau multe animale,
Cocoşul le-nghiţi şi se făcu mai mare!
Boierul era la culme de enervat
Că de cocoş nu a scăpat.
Aşa că în beciul cu bănet l-a aruncat
Crezând că pe veci de el a scăpat.
Dar cocoşul, lăcomit,
Toţi banii a îngiţit
Şi-anceput a cânta:
“Dă-mi, boiere, punga mea!”
Boierul, obosit şi mâniat,
Cocoşului punga înapoi i-a dat.
Fericit,
Cocoşul spre casa moşului a pornit
Cu găini, raţe, cireadă,
Să-i facă în ciudă la babă.
Baba, rea cum era,
A-nceput să-şi bată găina,
Care-n lume a plecat
Şi-o mărgică i-a ouat.