Destinație de poveste: TĂRÂMUL DULCIURILOR

Pentru a scrie o poveste, ai întotdeauna nevoie de inspirație. De fapt, inspirația nu este nimic altceva decât o sămânță de poveste care caută pe cineva să o hrănească și să o ajute să crească mare. Semințele acestea de povești sunt pretutindeni, iar cine e cu adevărat atent se poate simți  ... inspirat din te miri ce! 

În cazul poveștii de mai jos scrisă de Irina, inspirația (deci sămânța de poveste) a pornit de la 2 cuvinte: explorator și timp. 

                 Tărâmul Dulciurilor

A fost odată un explorator extrem de pasionat de noi şi noi descoperiri. Îi făcea o deosebită plăcere să găsească locuri noi, care nu apăreau pe nicio hartă, să scrie articole de specialitate în revistele şi maualele de geografie, să facă tot felul de studii. De exemplu, el a descoperit că în cactuşi există lichid, că melcii mănâncă frunze, că harta României e în formă de peşte, că unele ciuperci pot fi otrăvitoare, că furnicile sapă labirinturi subterane. De asemenea a publicat multe encicolpedii, cărţi de fizică şi de geografie, hărţi, broşuri şi cărţi. Vă întrebaţi cum arată exploratorul nostru, nu-i aşa ? Ei bine, am să vi-l descriu cât voi putea de bine : nu e nici mare, nici mic, n-are părul nici blond, nici şaten, nici întins, nici cârlionţat, ochii lui nu sunt nici mici, dar nici mari, gura lui nu e nici cât un sâmbure de cireaşă, nici cât o banană, hainele nu-i stau nici bine, dar nici rău, cizmuliţele lui nu sunt nici albe, nici negre, nici curate, dar nici foarte murdare. Aşa arată el !

Acest vestit explorator, trăia pe strada Albinelor de mare, într-o casă extrem de spaţioasă, alaturi de tatăl, bunica şi mama sa. Avea o casă plină ochi de enciclopedii, cărţi de aventuri, cărti cu cei mai renumiţi exploratori şi tot ce e mai potrivit pentru explorări : ciocane necesare în caz de blocare într-o peşteră, frânghii groase pentru a escalada cei mai înalţi munţi din lume, lanterne pentru a vedea pe întuneric ca pe lumină şi hărţi pentru a nu se rătăci. Dat fiind că îi plăcea la nebunie explorarea, avea în loc de geam - o bibliotecă, în loc de uşă – frânghii una peste alta, în ordine alfabetică, în loc de pat o carte mare şi în loc de tablouri - hărţi. Deşi a explorat numeroase zone ale planetei, exploratorul avea o mare nemulţumire: nu reuşise să ajungă în Ţara Dulciurilor! Această nereuşită era trecută în jurnalul lui la capitoul „Eşecuri”.  Nici în urma celui mai mare efort depus de el vreodată, exploratorul nostru nu a reuşit să găsească acest ţinut care îl atrăgea din copilărie.

De cand era de-o schioapă, ca să adoarmă, bunica lui îi povestea în fiecare seară de renumita Ţară a Dulciurilor. Îl punea cu capul în poala ei şi cu o voce blândă începea aşa:

„...A fost odată un omuleţ de turtă dulce, care trăia în Ţara Dulciurilor.”

 În mintea de copil a exploratorului nostru, Ţara Dulciurilor era mai adevărată decât luna de pe cer şi mai frumoasă decât Paradisul: avea cascade de sirop de arţar, munţi uriaşi din îngheţată, păduri de ciocolată, căsuţe acoperite de frişcă, coşuleţe cu bomboane pe toate drumurile, copaci din jeleu şi iepuraşi de marţipan. De când a auzit pentru prima dată despre acest ţinut şi-a propus, ca atunci când va fi mare, să îl găsească şi nu a renunţat să viseze că într-o bună zi o va face.

Timpul a trecut, iar personajul acestei poveşti a crescut şi a devenit explorator. Plin de nerăbdare, a pornit în căutarea minunatei lumi dulci. Nu a spus, însă, nimănui despre visul său pentru că îi era teamă ca ceilalţi să nu râdă de el. Adică, un explorator adevărat să creadă că există în realitate Ţara Duciurilor? Era imposibil!

A pornit explorarea chiar în casa lui. A căutat în imensa  carte de geografie pentru a o repera. Dar ce credeţi voi ? Nu a gasit nimic! Aşa că a hotărât să plece la drum şi să se orienteze singur.

Prima şi prima oară a plecat spre Bucureşti şi, pentru a afla o informatie, a întrebat fiecare persoana întâlnită pe drum : de la vânzătorul de ziare până la poliţiştii din trafic. Nimeni nu putut să-i dea vreo informaţie despre această ciudăţenie. Toată lumea zicea că este doar o aiureală. Dar voi îl cunoaşteţi deja destul de bine pe acest explorator şi ştiţi: nu s-a dat bătut. A dormit peste noapte pe câmp în sacul său de dormit şi a doua zi a pornit spre alte locuri.

După ce a văzut că nu-i chip să găsească tărâmul mult visat în cele patru părţi, exploratorul s-a gândit că, poate, el nu se găseşte, aşa cum se aştepta, în cele patru zări. Aşa că şi-a pornit căutarea într-un Târg de Dulciuri. Dar n-a găsit nici acolo ceea ce căuta, ci doar foarte multă lume şi o mare gălăgie. Apoi s-a gândit să încerce într-o fabrică de ciocolată. Acolo a găsit, spre dezamăgirea lui, doar maşinării şi aparate metalice, nimic ce să-i amintească de bomboane şi acadele.

 Fiindu-i tare somn şi foame, a hotărât să se întoarcă acasă şi să considere Tarâmul Dulciurilor o fantasmă din copilărie. În drum spre strada Albinelor de mare, ochii îi fuseseră atraşi de vitrina unei cofetării. Un curcubeu de culori în nenumărate forme l-au atras ca un magnet. A deschis uşa cofetăriei şi pe loc l-a izbit mirosul îmbătător de vanilie, scorţişoară şi cacao. Cum credeţi că arăta această cofetărie ? Exact ca în poveştile bunicii: bucăţile de prăjituri erau ca nişte căsuţe colorate risipite pe rafturile vitrinei, torturile erau nişte adevăraţi munţi de cacao şi glazură albă, pe vârful lor fiind risipiţi bolovani de bomboane. Fructele confiate şi cele scufundate în gelatine roşiatice umpleau coşuleţele de aluat. Florile din fondante şi iepuraşii de marţipan răsăreau în toate colţurile rafturilor de sticlă...

-          Cu ce vă pot servi? întrebă vânzătoarea.

-          O felie de tiramisu, vă rog, spuse exploratorul îmbătat de arome şi culori.

 A mancat felia de tiramisu, apoi încă una şi încă una, apoi s-a hotărât să ia şi la pachet câteva.

 Când a ieşit din cofetărie, s-a uitat la numele acesteia ca să ştie unde să revină. Care credeţi că era numele acestei minunate cofetării ? Era chiar „Tărâmul Dulciurilor”! Aşa s-a convins exploratorul nostru că locul acela minunat la care visa din copilărie nu era doar în mintea lui, ci exista cu adevărat. Ei, şi ce veselie a mai fost după aceea în sufletul lui! Şi cum a ajuns acasă a şi şters din jurnal capitolul „Eşecuri”

Sfarsit

Irina G- clasa a III a