CĂSUȚA LUI RONȚĂILĂ

In Atelierul de povesti al lui Barba-Cot de azi s-a muncit mult de tot!

Provocarea pentru copii a fost sa scrie o poveste despre un soricel plecat in lume sa isi gaseasca o csauta pentru ca implinise varsta regulamentara ca sa poata locui de unul singur :)

Asadar, ca preambul la scrierea povestii, am discutat despre ce este o casa, ce inseamna acasa, ce ne place la casa noastra si cam unde si-ar putea face casuta un soricel si cum si-ar amenaja-o ca sa fie o casa de soricei perfecta. 

Toate exercitiile propuse i-au provocat mult pe cei mici, au dat tot felul de solutii la provocarile lansate, acre mai de care mai originale si mai impresionante, dar dupa ce am convenit cu totii sa alegem ca locuinta pentru mica rozatoare un dovleac, au spus cu totii in cor Daaa!

Povestile inca nu sunt gata, dar sunt incepute, pentru ca am acordat mare atentie ilustrarii povestii. Desenand mai intai, copiii au avut ragaz sa se gandeasca, sa reflecteze, sa intre mai adanc in lumea lui Rontaila. Cat timp au desenat, in mintea lor lumea povestii a prins contur, au vazut ”cu ochii mintii” lucruri, culori, detalii, actiuni, au simtit mirosuri si au auzit sunete. Cumva, s-a plamadit povestea in imagini, iar cand se va trece la scris, ideile vor curge mult mai usr.

Multe au fost realizarile acestei zile, dintre care de mentionat sunt:

- s-a definit simplu si precis un personaj literar (completand o fisa de lucru conceputa special cu acest scop)

- au luat nastere cateva personaje de poveste, in persoana unor soricei simpatici, cu calitati si cu defecte (ca tot omul!)

- au fost inventate meserii noi din lumea rozatoarelor, cum ar fi detectiv de sorihoti sau profesor de soriceza

- s-au dat intrebuintari ca elemente de mobilier unor obiecte absolut banale, cum ar fi buretele de bucatarie si cojile de nuci (ca paturi), dopuri de plastic sau de pluta (ca scaune), batista (drept covor), ciob de sticla (ca oglinda)

- s-a stabilit ce ar face un soricel in casa lui, cine l-ar vizita si ce s-ar putea intampla cu aceasta ocazie

Materialele fiind pregatite, ideile fiind rascolite, creativitatea fiind activata, nu mai ramane altceva de facut decat sa fie scrise povestile si apoi sa le citim!

 

Poveste cu TELEGRAFUL, TELEFONUL  si rudele lor

 

La ultimul Atelier de povesti, am ales ca pretext pentru tema de creatie o poezie a Anei Blandiana : Sectia de telegrafie.

Fiind vorba de copii de clasele I-IV, m-am asteptat sa le fie necunoscut cuvantul ”telegrafie” din titlul. Asa ca, primul lucru pe care mi-am propus sa-l lamuresc cu cei mici a fost sensul acestui cuvant.

 Fiind vorba de un cuvant format prin compunere cu un prefixoid prolific in zilele noastre, ”tele”, am profitat de ocazie si am luat in discutie acest aspect care, desi poate parea prea complicat pentru niste copii mici, nu a fost deloc asa. Am zis ca nu le strica sa stie de ce atat de multe cuvinte din universul si vocabularul lor actual incep cu ”tele”.

Abordarea subiectului cu rezonante lingvistice nu am facut-o hodoronc-tronc, ci mai usurel, pe ocolite, prin invaluire cum s-ar spune 😊

Asadar, pe fisa de lucru, prima intrebare a fost:
Ce este un telefon?

Presupunerea mea ca cei mici vor avea in definitia lor empirica si conforma cu varsta ceva legat de ”sunet” sau de ”a vorbi” a fost doar partial confirmata. Cei mici nu (prea mai) percep ”telefonul” ca pe un obiect care ne aduce sunetul de departe si ne mijloceste comunicarea cu cineva aflat hat!, in cine stie ce capat de lume.

Telefonul este perceput azi ca sursa de informatii, jucarie, chiar televizor.

Timpul a dus la o schimbare de generatii inclusiv in lumea obiectelor, iar ”telefonul” este azi un batran destul de rudimentar si neemancipat, care nu stie decat sa vorbeasca, pe cand nepotul lui ”smart-phonul” e un tanar evoluat, care stie sa faca multe si marunte.

Am discutat multe despre telefon si mare mi-a fost mirarea (si bucuria!) ca pentru copiii care au fost la Atelier ul de povesti, aparatul acesta este cunoscut cu bune si cu rele, ca parintii lor au avut grija sa pastreze masura si sa nu-l lase prea mult in viata celor mici. (Insusi faptul ca ei venisera la Atelierul de scris povesti era o dovada ca telefonul are inca concurenti in viata lor si ca nu a ajuns o vedeta).

Dupa ce ne-am lamurit cum e si nu mai e cu telefonul, dupa ce l-am spart- asa cum spargi un ou ca sa-l pui in prajitura- in doau, am constatat ca e format din 2 cuvinte:

TELE- fon

TELE- vizor

TELE- portare

TELE -scaun

TELE- graf

In cazul fiecaruia dintre aceste cuvinte compuse a fost mult mai simplu sa-l explicam pe cel de-al doilea (pe ”fon” l-am gasit in domeniul muzicii si ne-am lamurit ca inseamna sunet, iar pe ”graf” l-am intalnit in ”caligrafie” si ne-am dat seama ca are legatura cu scrisul).

Intelesul cuvintelor care incep cu ”tele” a fost elucidat atunci cand le-am spus copiilor ca ”tele” inseamna DEPRTE.

De acum nu mai era niciun mister in legatura cu definitia ”ad literam” a cuvintelor insirate:

Telefonul- aduce sunetul de departe

Televizorul – aduce imaginea de departe

Teleportarea – te duce departe (nu prea stim inca cum)

Telescaunul- te transporta departe

Iar

TELEGRAFUL- ca de la el am plecat- duce scrisul  departe.

Abia acum, dupa ce titlul a fost lamurit, am trecut la lectura poeziei Anei Blandiana si nu ne-a fost deloc greu sa intelegem legatura dintre dovleac, cu vrejul sau cu tot, si telegraful (intr-un fel, strabunicul calculatorului/ telefonului/ tabletei)

Mai multe decat intelegerea metaforei de la baza poeziei, fiecare copil a gasit in curtea si gradina lui cate alte 3 evenimente pe care le putem considera ”minuni”: spectacolul de balet al fluturilor, labirintul de canale al arheologului-cartita, concertul pasarelelor, atelierul de croitorie al trandafirului care face rochii pentru zane si multe altele.

De acum, atunci cand in vocabularul lor va mai intra vreun cuvant format cu ajutorul prefixoidului ”tele”, copiii vor sti sa-l ”descoase” pentru a-i afla semnificatia (asa cum e cazul recent formatelor: telescoala sau telemunca).

 

Perla şi punctul

Sau

Cum au dobândit piticii Ştiinţa semnelor de punctuaţie

    Era odată un continent plin numai şi numai cu pitici. Ei aveau tot ce le trebuie în lumea lor şi duceau o viaţă bună şi frumoasă, doar că le era cam greu să comunice între ei.  Nu cunoşteau intonaţia şi nici nu auziseră de semnele de punctuaţie şi se înţelegeau cam greu. Ca să îi arate celui cu care vorbeau ce vor să zică, aveau buzunarele pline cu tot felul de lucruri: perle, creioane, covrigi, carvate, cozi de pisică de pluş şi multe altele. Când un pitic îi zicea altuia o propoziţie enunţiativă, scotea din buzunar o perlă. Când întreba ceva, scotea o codită de pisică, iar când îşi exprima uimirea, piticul spunea:

-          „Vai ce frumos” -  şi ridica o cravată.

Piticilor despre care vă povestesc nu le era greu doar să vorbească între ei, ci la fel de greu le era şi să scrie un text! Apoi, la fel de greu era să îl citească. Priviţi cum arată un fragment din cărţile lor de poveşti:

„ albinuţa sa dus în poieniţă să adune polen ea a găsit foarte multe flori a cules polenul şi la dus la stup acolo la depozitat dar peste puţin timp mierea a dispărut atunci albinuţa a strigat cu toată puterea suratelor ei a dispărut polenul poate la luat ursul...”

Voi aţi înţeles ceva din acest text? Foarte greu, probabil, ca şi mine. Vă daţi seama ce greu le era copiilor de pitici să citească poveşti.

Disperaţi din cauza comunicării şi a scrierii, unul dintre piticii înţelepţi a hotărât să plece prin şcolile oamenilor să vadă unde şi cum vorbesc şi scriu ei. Auzise el de semnele de punctuaţie, dar nu ştia cum trebuie folosite. Piticul înţelept s-a dus, înainte de a pleca, la designerul piticilor si l-a rugat să îi facă un costum pentru călătorie. El a spus:

-          Bună dimineaţa (şi a scos din buzunar o carvată) Îmi poţi face un costum cu care să mă camuflez (şi a scos din buzunar coada de pisică)

-          Dar pentru ce (zise designerul scoţând şi el o coadă de pisică din buzunar)

-          O surpriză (spuse piticul înţelept scoţând o cravată)

Designerul îl privi lung pe piticul înţelept şi era cât pe ce să îl refuze pentru că era atât de secretos, dar, în cele din urmă spuse:

-          Bine Bine (şi scoase cravata pe care o ridică de două ori)

Costumul a fost gata în doi timpi şi trei mişcări. Piticul înţelept l-a îmbrăcat, îşi luă mâncare şi apă şi porni la drum. După un drum lung, a ajuns la destinaţie: într-o şcoală cu clasele I-IV. S-a aşezat într-o bancă şi a privit cu multă atenţie la tablă unde o învăţătoare le explica celor mici despre semnele de punctuaţie. Piticul s-a uitat şi în cărţile copiilor şi a rămas uimit de semnele folosite după fiecare enunţ. Punctul, virgula, semnul întrebării şi al exclamării erau pentru el necunoscute. Toată ora se chinui piticul nostru să citească din manualele copiilor, dar nu reuşi. La pauză scoase un oftat adânc:

-          Oh!

În acel moment, Briana, o fetiţă minunată îl auzi. Privi foarte atentă în jur şi, după câteva minute de concentrare reuşi să vadă pălăria roşie a piticului (v-am spus că era îmbrăcat într-un costum care îl ajuta să se camufleze). Briana se repezi la micuţ şi îi spuse:

- Tu eşti un pitic! Ce drăguţ eşti! Ia spune-mi, ce cauţi la mine în clasă?

- Am venit să învăţ cum comunicaţi voi, oamenii, ca să îi pot învăţa şi eu pe fraţii mei de pe Continetul Piticilor să comunice mai uşor (şi scoase din buzunar o cravată)

Briana se întrebă de ce piticul îi arătă cravata. „ Doar nu vrea să o port eu...!  Hmmm....!” După ce a stat puţin pe gânduri, fetiţa a spus:

-Acesta este limbajul vostru!

- Ai ghicit (spuse piticul ridicând din nou cravata) Acum mă poţi ajuta să duc şi în lumea mea ştiinţa semnelor de punctuaţie (spuse piticul scoţănd coada de pisică)

- Cum să nu! zise fetiţa plină de entuziasm.

- Mulţumesc (spuse piticul scoţând din nou cravata) Am timp (şi scoase o jumătate de covrig) nu mă grăbesc (şi scoase o perluţă)

- Uite, am să îţi dau această carte de comunicare scrisă de străbunicul meu. Găseşti în ea tot ce trebuie să ştii despre virgulăm punct, semnul exclamării şi al întrebării şi multe altele.

- Mulţumesc (spuse piticul scoţând iar cravata din buzunar)

- Cu mare plăcere, spuse Briana. Acum trebuie să plec, începe ora de muzică.

Piticul era aşa de bucuros că le poate duce piticilor ştiinţa semnelor de punctuaţie şi ortografie, încât nici nu-i mai păsa că are de travesrsat mări, oceane, mlaştini şi vulcani până să ajungă acasă.

Peste trei ani, trei luni şi trei zile, piticul a a juns acasă. A scos toate obiectele din buzunar şi le-a spus piticilor:

- De acum vă voi învăţa intonaţia şi ştiinţa semnelor de punctuaţie! Perla va deveni punct, coada de pisică va fi semnul de întrebare, cravata va fi semnul exclamării, iar covrigul va fi virgula. Mai sunt si alte semne, nu multe, dar acestea sunt cele mai importante.

Din acel moment semnele de punctuaţie au apărut în lumea piticilor, iar ei au comunicat uşor şi aveau buzunarele libere pentru a le umple cu praf magic.

 

Antonia Ilieş

Clasa a II a

 

Enciclopedia meseriilor inexistente sau “Ce meserie ţi-ai alege dacă ai fi mic?”

În viaţa fiecăruia dintre noi a existat un moment în care a trebuit să răspundem la întrebarea: “Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Uneori, copil fiind, răspunsul la această întrebare este greu de dat, pentru că nu ştii dacă vrei să devii inginer ca tata, profesor ca mama, chimist ca unchiul, architect ca mătuşa, crescător de animale ca bunicul ori, pur şi simplu, îţi doreşti să ai o meserie pe care nimeni din familia ta nu a avut-o încă.

 

 

Unii dintre copiii cărora le-am adresat şi eu la rândul meu această întrebare mi-au dat răspunsuri atât de neaşteptate, încât mi-am dat seama că noi, oamenii mari, le adresăm această întrebare nu ca să aflăm cu adevărat răspunsul lor, ci ca să ne convingem că cei mici au o idee clară despre viitorul lor (idee care, de cele mai mult ori, vrem să coincidă cu a noastră). Aşa că, la un moment dat, i-am lăsat pe copii să răspundă la întrebarea mea exact cum doreau, apoi a apărut ideea unei teme de creaţie la finalul căreia am strâns suficient material pentru a publica (în tiraj mic) Enciclopedia meseriilor inexistente. Numărul meseriilor cuprinse în această enciclopedie creşte continuu, iar mie, de fiecare dată când propun această temă de creaţie, îmi este foarte greu să mă hotărăsc ce m-aş fi făcut “când am fost mică”.

Aşadar, ideea acestei activităţi a venit, oarecum, dinspre copii, am modelat-o şi am amplificat-o de la un an la altul şi, de ceva vreme, nu-i mai întreb pe copii “Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, ci “Care este meseria inventată de tine?”

Cum facem?

Mai întâi: vorbim despre meserii. Despre ce sunt părinţii noştri, bunicii, vecinii şi cunoscuţii. Alcătuim astfel un inventar de meserii “existente”, cunoscute şi uneori râvnite, le întoarcem pe toate părţile şi fiecare îşi exprimă părerea.

Mai apoi: îi întreb pe copii “Cum ar fi dacă am putea inventa meserii? Cum ar fi dacă nu e nevoie să ne alegem o meserie dintre cele care există, ci am putea, când vom fi mari, să devenim exact ceea ce ne dorim? Care ar fi meseria la care ei visează, dar nu există încă?”.

Acesta este un moment de BUM! când şuvoiul ideilor care dau naştere meseriilor inexistente începe să curgă.

La final: umplem pagina ori tabla de pe perete cu multe-multe denumiri de meserii despre care nimeni nu a auzit (încâ), dar care nu lasă indiferent pe nimeni.

Activitatea nu se termină aici, ba chiar am putea spune că abia acum începe, fiindcă fiecare meserie în parte este dezvoltată şi detaliată, i se descriu caracteristicile şi se specifică ce studii sunt necesare pentru a o dobândi, timpul de pregătire, condiţiile de lucru, uniforma, instrumentele de lucru şi multe altele.

La încheierea fiecărei activităţi cu această temă, inevitabil apare întrebarea: Oare ce ne impidică pe noi, oamenii mari, să-i lăsăm pe ei, oamenii mici, să devină ce vor?

 

Iată mai jos câteva fragmente din descrierea unor meserii inexistente până în momentul în care cei mici le-au creat:

 

“Culegător de vise

Un culegător de vise, culege visele frumoase ale oamenilor și le arhiveaza în biblioteca universală a viselor. Visele sunt depozitate în borcane magice.

 

Pentru a deveni culegător de vise trebuie să urmezi școala de visetologie. Studiile durează 2 ani. La această școală se studiază următoarele materii: interpretarea viselor, arhivarea viselor, metode de culegere a viselor.

Un culegător de vise are nevoie de o plasă magică de prins vise și de borcane magice pentru depozitare. El lucrează 2 ore noaptea, când oamenii visează, și două ore ziua. Deoarece unii oameni câteodată au vise urâte, culegătorul de vise îi ajută să împrumute vise frumoase din bibliotecă. Pentru a le fi mai ușor oamenilor, borcanele au etichete cu denumirea viselor. Atunci oamenii vor avea doar vise frumoase și culegătorul de vise îi poate ajuta pe oamenii care doresc să își amintească ce au visat, pentru a le putea povesti și altora.

Mai mult, culegătorul de vise poate, la el în cabinet, dimineața, să le explice oamenilor semnificația viselor.

Culegătorul de vise este o meserie care ajută oamenii să fie mai fericiți.” (Luca, clasa a III a)

“ Vindecător de tristeţe

Meseria de „vindecător de tristețe” este o meserie destul de grea: persoana cu această meserie trebuie să se trezească foarte devreme pentru a urmări ce oameni au nevoie mai mare de el și pentru a se gândi ce lucruri bune a facut acel om pentru a-l putea vindeca. După ce își stabilește programul, vindecătorul de tristețe se duce la omul trist. Cu un aparat de micșorare se face atât de mic, încât intra prin urechea acestuia. Acolo spune ce și-a amintit dimineața şi, cu un burete galben, șterge lucrurile rele care aduc tristețea omului.

De exemplu: Vlad a călcat o pisică pe coadă și acum e foarte trist. Vindecătorul de tristețe îi amintește că a făcut asta din greșeală și că el a ajutat multe alte pisicuțe și animale și în acest timp îi șterge tristețea. Dar trebuie să aibă foarte mare grijă să nu șteargă din greșeală alte amintiri sau cunoștințe ale omului.

Nu oricine poate fi “vindecător de tristețe”. Pentru a putea face aceasta meserie trebuie să studiezi mult, la facultatea de “creiericină”. Profesorii sunt foarte puțini, doar acei oameni cu veselie înnăscută. Este foarte greu să intri la această facultate. Trebuie să fii vesel, imposibil de întristat, hazliul hazliilor dar și atent la faptele și vorbele oamenilor. Studiile dureaza 2ooo de quatraseckhi (se citeste “cuatraseci”).

 

Trebuie să ai o uniformă de culoare “veselie“, un burete galben și aparatul de micșorare. Programul de lucru este cât te țin puterile, pentru că tristețea atacă oamenii și îi rănește foarte usor. Dar, ai grijă! Dacă “vindecătorul de tristețe” este trist nu poate să vindece, pentru că uniforma lui s-ar face neagră și l-ar face pe om să plângă cu lacrimi de balenă și l-ar expulza împreună cu lacrimile scurse și omul ar deveni și mai trist decât era înainte.

Fiți veseli și poate intrați la această facultate!” (Andu, clasa a III a)

“Arhitect de bucurii

 

Arhitectura aceasta nu este greu de urmat, deoarece te vei simţi bine în timp ce o vei învăţa. Cel ce alege această migăloasă meserie are de desenat cu ajutorul unor creioane speciale din cărbune de nor de bucurii. Creionul, cu ajutorul arhitectului, va revărsa bucurii de diferite forme care, la final, vor fi numai ale sufletului tău. Aceste bucurii sunt de diverse soiuri, precum bucuriile clare, neclare, întortocheate, drepte, răsucite, si multe alte bucurii.

 

Studiile necesare pentru a deveni arhitect de bucurii se pot face la facultatea de pe cel mai mare nor, din care nu a căzut vreodată ploaia. Studiile constau în învăţarea felurilor de exprimare a bucuriei, tonurilor acesteia şi, desigur, a tipurilor de bucurii. Programul de lucru este de la a doua bătaie a  ceasului fermecat din oraşul Floare, până la prima bătaie a gongului de smarald din centrul oraşului. În această meserie, grija şi atenţia sunt cele mai importante detalii. Dar trebuie să ai un suflet fericit. Echipamentul necesar este de a avea mereu o geantă plină cu creioane ce revarsă bucurii de nori şi uniformă cu cravată roşie, bluză albă şi fustiţă neagră. Lunar, ca salariu, primeşti un săculeţ cu bucurii.

Vă recomand să încercaţi meseria!” (Bianca D, clasa a III a)

“Profesor de matematică pentru stele

 

Meseria creată de mine se numește profesor de matematică pentru stele. Persoana care are această meserie trebuie să învețe să numere, să calculeze etc., bineînțeles în limba stelelor. Pentru a putea avea această meserie, trebuie să înveți limba stelelor, după aceea să înveți matematica stelelor, iar la sfârșit să înveți să explici tot ceea ce ai învățat. Studiile durează, de obicei, 2-3 luni stelare (depinde de cât de repede înveți). Materiile studiate sunt: româna, adică limba stelelor, caligrafia lor, scrierea cuvintelor, matemetica (mai ales), după cum se numește și meseria. Uniforma acestui profesor special de stele este alcatuită dintr-un costum de astronaut galben și strălucitor, pentru ca elevii stele să-și recunoască profesorul, o pereche de papuci săritori, pentru că atunci când se plimbă printre rănduri să poată merge mai repede, iar la sfârșit o pereche specială de ochelari pentru matematică, care te ajuta să rezolvi mai repede o problemă de matematică.

Programul de lucru al acestui profesor de matematică pentru stele depinde de responsabilul cu aprinsul stelelor deoarece, când aprinde stelele, de fapt el le trezește. Noi știm că stelele se aprind noaptea și se sting dimineața. Deci, în concluzie, el trebuie să lucreze cam de la ora 10:00 până la ora 6:00. Dacă vrei să ai această meserie trebuie să știi să ții sub control si cele mai năzdravane stele, ceea ce este destul de greu. Pe lângă această treabă, grea mai este și matematica stelelor deoarece ele au mai multe operații decât oamenii. Mie îmi place această meserie și sper că și vouă vă place.” Bianca P, clasa a III a

“Dentist de copaci

 

Să fii dentistul copacilor este o meserie interesantă și uneori dificilă. Eu am ales această meserie pentru că îmi plac lucurile interesante și dificile. Îmi amintesc acele momente de teamă când mergeam la dentista mea, Diana, care era mereu înțelegătoare, mama mă încuraja și îmi spunea că sunt curajoasă, ca să pot trece peste acele momente dificile. Am aflat de la Copacul Ideilor, care spune doar adevărul, că această meserie este una dintre cele mai studiate și interesante din lume pentru că oameni sunt curioși și vor să ajute natura. Prietenii mei din Lumea Albastră mi-au spus în vis, că această meserie ar fi potrivită pentru mine. I-am ascultat pe prietenii mei din Lumea Albastră și sper că ei vor avea dreptate.

Dacă vrei să fii dentist de copaci, trebuie să ai mare grijă ca toată ziua niciun copil să nu rupă crengile sau frunzele copacilor. Când un copil rupe cinci crengi sau cinci frunze, dentistul trebuie să ia poțiunea colț de argint din Lumea Rosie și să pună doar o picătură pe fiecare frunză și pe fiecare creangă. Acestea se vor regenerea pentru că poțiunea are un scop benefic pentru crengile și frunzele afectate. Ca să ai această meserie, trebuie să înveți și să termini facultatea de stomatologie specială pentru plante și mai trebuie să știi foarte bine modelele frunzelor și din ce copaci provin.

Mai sunt necesare și alte cunostinte despre: anatomia frunzelor, poziția geografică a copacilor și orientarea frunzelor. Dentistul nostru trebuie să cunoască foarte bine părțile componente ale frunzelor și să fie atent în orice moment pentru că dacă va pune poțiunea greșită la o frunză de stejar, din această cauză tot copacul se va usca, iar noi vom avea mai puțin oxigen. De aceea, dacă noi taiem un copac trebuie să plantăm cel puțin doi copaci, ca și atunci când ne cad dinții de lapte, trebuie să avem mai mai multă grijă de ceilalți dinți. Dentistul copacilor are nevoie de uniformă specială care trebuie să fie din aluminiu, pentru că atunci când o picătură de poțiune cade poate afecta pielea. Atunci când vrea să pună poțiune pe cinci frunze trebuie să acopere copacul cu o pânză specială pentru protecție.

Acesta trebuie să lucreze ziua întreagă iar pentru a doua zi este necesar să pună un scut peste copacii care au fost tratați care ține copacii protejați, astfel copiii nu pot rupe crengile sau frunzele.

Dentistul copacilor are un program destul de linistit, astfel: dimineața mănâncă micul dejun, se spală pe dinți la casuța piticilor, apoi începe să controleze și supravegheze copacii, la prânz el se odihnește două ore, în acest timp copacii sunt protejați de acel scut. Dupa ce se trezește începe să inspecteze și să verifice din nou copacii. Seara el mănâncă o banană și o portocală, se spală pe dinți și pregătește materialele pentru a doua zi ca să ajute copacii și astfel pădurea să fie sănătoasă.”

(Alexandra, clasa a III a)

“Profesor de lei

Meseria aleasă de mine este aceea de ,,profesor de lei’’. Desigur, lei ca animale. Profesorul, Leopardul Roșbi, învață leii să scrie și să citească în clasa ,,Pui de leu’’ ce e formată din lei cu vârsta între 4-6 ani. În a doua clasă, ,,Leu priceput’’, leii  sunt educați de profesorul ,,Leopardul Cavina’’  care îi învață să se lupte, să vâneze, să fie primii la mâncare, să facă lei din carton și să atragă prada în altă parte. Clasa ,,Leul priceput’’ e formată din lei cu vârsta  cuprinsă între 7-9 ani. Clasa a treia se numește ,,Leu atent’’ și e formată din lei cu vârsta între 10-13 ani. Clasa Leu atent învață cu ,,Ghepardul Rapidus’’ să atragă prada într-o parte, să fie prinsă de ceilalți, să ragă, să-și arate colții și să NU fie vânați. În clasa a patra cunoscută sub numele ,,Leu adolescent în sus’’ învață cu ,,Leul Colț Tăiat’’  deoarece acestuia  într-o luptă pe viață și pe moarte  un alt leu i-a tăiat colțul. În această clasă, la vârsta de 14-23 de ani, leii învață să se lupte cu crocodilii, să se bată pentru leoaice și să se sacrifice. Profesorul trebuie să aibă grijă cum, ce învață și dacă învață leii.

Profesorii au nevoie de un costum cu cravată roșie, pantofi negri și dacă doresc o pălărie deoarece școala este în Regatul lui Colț Tăiat. Elevii nu au uniformă, ei putând veni îmbrăcați cu orice haine.” (Răzvan Ghimiş, clasa a III )

“Doctorul Cosmosului

 

Doctorul cosmosului se ocupă cu vindecarea şi cercetarea planetelor : dacă ceva nu e în regulă cu o planetă, de exemplu:

o planetă face insolaţie

o planetă are viroză

sau diferite alte afecţiuni planetare  acest doctor intervine.

El trebuie să urmeze Institutul de Medicină Planetară şi trebuie să studieze chimia şi biologia planetelor timp de 7 ani. Are nevoie de un echipament cu cască pentru a putea respira când merge în Univers. Acest doctor trebuie să ştie şi să conducă un jetski cosmonautic, cu care se deplasează la fiecare planetă.

Programul lui de lucru  este nonstop, deoarece el este încărcat permanent cu energia solară, astfel nu oboseşte niciodată. Doctorul cosmosului se sfătuieşte cu responsabilul cu aprinsul stelelor, soarelui şi al lunii şi cu arheologul de nori. Deseori, Marte face insolaţie J, planetei Pluto îi este cam frig J,Venus are cam multe coşuri J şi Saturn cam ameţeşte cu atâtea cercuri în jurul luiJ, deci e nevoie de doctorul cosmosului pentru multe planete.” (Iulia Tunaru, clasa a III a)

Articol scris de Raluca

BLAZONUL MEU

Ai auzit vreodată cuvântul „heraldică”? Ştii ce înseamnă? Dacă nu, iată câteva indicii:

-         are legătură cu emblemele

-         cu cavalerii

-         cu istoria

-         cu casele regale

……………

Acum, probabil, ţi-ai făcut o idee, iar pentru ca informaţia ta să fie completă, iată definiţia din dicţionar:

Heraldica = Disciplină auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul stemelor statelor, cu blazoanele caselor domnitoare, familiilor nobiliare, orașelor.

Şi fiindcă tot veni vorba, emblema e cam acelaşi lucru cu stema şi cu blazonul şi reprezintă un ansamblu de simboluri (desene) care sunt reprezentative pentru o ţară, un oraş, o comunitate sau o familie.

Simbolurile care alcătuiesc un blazon reprezintă imagini ale unor animale, plante, flori, forme de relief sau obiecte care spun ceva despre ţara, oraşul sau familia respectivă.

Propunerea mea este ca şi tu să creezi un astfel de blazon, dar nu pentru o ţară, un oraş ori o familie, ci un blazon al tău. O emblemă care să te reprezinte şi să spună ceva despre tine.

Aşadar, de ce ai nevoie:

-         o coală de hârtie A4 (sau carton)

-         creioane colorate şi carioci

Cum îţi vei realiza blazonul:

-         Desenează un pătrat cu laturile de aproximativ 10  cm

-         În partea de jos a pătratului adaugă un triunghi cu vârful în jos sau rotunjește marginea.

-         Împarte pătratul în 4 cadrane

-         Desenează în fiecare cadran câte un singur element, după cum urmează:

·        animalul preferat

·        copacul sau floarea preferată

·        peisajul sau forma de relief care te reprezintă/ fructul preferat

·        jucăria preferată

După ce ai terminat de desenat şi de colorat blazonul personal, poţi alege o zicătoare, o lozincă sau un proverb care să te reprezinte.